Sunt din nou jos, intinsa pe spate privind catre tavan, cautandu-i culoarea, cautand linistea incaperii. Nu reusesc sa capat imaginea cunoscutului, orbita fiind de ganduri, surzita de urlete ale necunoscutului. Imaginea prezentului zace inabusita de monotonie la fel ca si trupul meu. Aceleasi ganduri, aceleasi sentimente, prinse de alte momente ce trec pe nesimtite.
Nu-mi este greu, nu-mi este simplu, simt ca ma zbat undeva la mijloc, mereu nelinistita, mereu intre doua lumi paralele. E asta oare realitatea? Starea asta de spirit "mereu in garda" incepe sa ma oboseasca, ma face sa devin confuza si incerederea in oameni se pierde gram cu gram pe zi ce trece...